Diogo vaz Pinto (b.1985) lives in Lisbon and is one of the editors of the literary magazine Criatura, where several of his poems have been published. He published Nervo (2011), Bastardo (2012) and Lobos (with David Teles Pereira and Golgona Anghel) (2013)


Diogo vaz Pinto (n.1985) trăiește în Lisabona și este unul dintre editorii revistei literare Criatura, unde au fost publicate mai multe dintre poemele sale. A publicat Nervo (2011), Bastardo (2012) și Lobos (cu David Teles Pereira și Golgona Anghel) (2013).

 

I made so little . . .

I forgive no one
for my loneliness
Nuno Júdice

I made so little of the hours we diluted
in our blood, but you wrote easy songs,
like those one listens to getting out of the bath;
and if some will die on MTV,
others will feature in the credits of television soaps
and be later immortalised among your greatest hits.
You’ll give a series of interviews and talk of everything
except of me. I’ll finish my days distilling hatreds
and slating you to anyone who will listen.
I’ll follow the least faded stars
in this dead end place and change colour so often
that I’ll end up white from grief.

These days I make a point of dragging my feet
along the wrists of loneliness, I ignite against
your fairy tale, your badly paid
maids who skip rope in the garden. I can’t
bear that daily tided up joyfulness, the excitement
of gods who come by and cover your skin,
your lawns, laying tablecloths, having picnics
and knitting illusions in the open air. You don’t
know how I hate all the serene swans
on the surface of your lake – I grab them one by one
and take them into the kitchen where I pluck them
and behead them.

For one hour my right hand lies down and raves,
crushing onto the page a shadow which was
silently trying to escape. During the next hour
I tear away a rib, I see it turning into this beautiful
monster inspired by you, its eyes like stones
thrown into the dark, and that fascination
of yours with stuff I’ve grown tired of looking for.

Fuck this generation I was born into!
I’ve got used to touching you on the screen and growing
suddenly old. I open my left hand and release
a greedy humming bird onto your neck, its hunger
piercing you in your sleep so that you wake up worn out,
limp and without that absurd smile you wear at the mirror.
I’m lonelier and lonelier, dryer, coarser.
You begin to sing and I go deaf. I found I’ve never
had a voice for your musicals, the most I can do
is to turn the sound up and give violence to the rhythm
of my crying, escaping from beneath your refrain
like a wicked saxophone on the loose.

At night I sit at the table where you have breakfast
and unlike those voice exercises that clear your throat,
I suffer from a dirty dizzy making little cough, not
worth noticing. I’ve got nothing but this acute head
like the intermittent traffic lights
at the end of your street. I take down number plates
of passing cars, looking for a pattern,
some clue or some promise, something unsual
or simply moving in a strange way. But nothing
happens. No one else is coming. You betrayed us all.

Translated from the Portuguese by Ana Hudson

Din orele pe care…

Nu iert pe nimeni
pentru singurătatea mea.
Nuno Júdice

Din orele pe care le-am diluat în sânge
Eu am făcut atât de puține, dar tu ai compus cântece simple
ca cele pe care le asculți când ieși din baie;
și dacă unele vor eșua la MTV,
altele vor apărea pe genericul telenovelelor
și mai târziu vor fi imortalizate printre cele mai tari hituri ale tale.
Vei da câteva interviuri și vei vorbi despre tot felul,
numai despre mine nu. O să-mi închei zilele împărțind ură
Și vorbindu-te de rău la toți care vor sta să mă asculte.
Voi urmări stelele cel mai puțin șterse
din locul ăsta sfârșit și voi schimba culoarea atât de des
până mă voi albi de scârbă.

Zilele astea mă interesează să-mi târăsc picioarele
spre capătul singurătății, revoltându-mă împotriva
basmului tău, a slujnicelor tale
prost-plătite, care sar coarda în grădina ta. Nu suport
bucuria aia care așază zilele, exaltarea
divină care apare și îți acoperă pielea,
pajiștile, prosoapele întinse, picnicurile
și iluziile textile în aer liber. Nu știi
cât detest lebedele tale albe
de la suprafața lacului tău – rând pe rând le iau
și le târăsc până în bucătărie unde prima dată le smulg penele,
apoi le decapitez.

Pentru o oră mâna mea dreaptă stă culcată și delirează,
strivind pe pagină o umbră care
încearcă să scape fără zgomot. În ora următoare
scot o coastă, o văd transformându-se în acest frumos
monstru inspirat de tine, ochii ca pietrele
aruncate în întuneric și fascinația ta
pentru lucruri pe care m-am săturat să le caut.

La naiba cu generația în care m-am născut!
M-am obișnuit să te ating pe ecran și să îmbătrânesc
brusc. Deschid mâna stângă și eliberez
o pasăre-colibri înspre gâtul tău, pentru ca lăcomia ei
să te molipsească în timp ce dormi și să te trezești extenuată, moleșită
și fără surâsul absurd din fața oglinzii.
Sunt tot mai singur, mai gol, mai crud.
Începi să cânți și eu surzesc. Am descoperit că niciodată
nu am avut voce pentru muzicile tale, tot ce pot să fac
e să dau sunetul mai tare și să imprim un ritm violent plânsetului meu,
ca să scap de refrenul tău
ca un saxofon posedat.

Noaptea mă așez la masa unde obișnuiai să iei micul-dejun
și spre deosebire de vocalizele alea care-ţi curăţă gîtul,
sufăr de o tuse puternică ce îmi dă amețeală, nimic care să
merite menționat. Am doar migrena asta insuportabilă
ca nişte lumini intermitente în trafic
la capătul străzii tale. Notez numărul mașinilor
ce trec, caut un tipar,
un indiciu sau o promisiune, ceva neobişnuit
sau doar o mişcare ciudată. Dar nu se întâmplă
nimic. Nu mai vine nimeni. Ne-ai trădat pe toți.

Traducere din portugheză de Oana și Alex Văsieș