Marko Pogačar was born in 1984 in Split, Croatia. He graduated in Comparative Literature and History at the Faculty of Philosophy in Zagreb. At the same university he is currently studying for a PhD in literature, culture, performing arts and film. He has published three poetry collections: Twisters over the Santa Cruz (AGM, 2006) which won the Navrh jezika prize, for the best poetry manuscript by an author younger than 35 (2005) and the Kvirin prize, for the best poetry book, Epistles to Common People (Algoritam, 2007) and  Predmeti (Subjects). He is an editor of Quorum, a literary magazine, and Zarez. His poetry has been translated and published in about fifteen languages in foreign magazines and anthologies. In 2010, translations of his poem collections have been published by German, Serbian and Catalan publishers. He is a drummer in a post‐punk combo called Death Disco.


Marko Pogačar s-a născut în 1984 în Split, Croaţia. A absolvit studiile de Literatură Comparată şi Istorie la Facultatea de Filozofie din Zagreb. La aceeaşi universitate studiază acum pentru un doctorat în literatură, cultură, arta spectacolului şi film. A publicat trei volume de poezie: Twisters over the Santa Cruz (AGM, 2006), care a câştigat premiul Navrh jezika pentru cel mai bun manuscris de poezie al unui autor sub 35 de ani şi premiul Kvirin pentru cea mai bună carte a anului, Epistles to Common People (Algoritam, 2007)  şi Predmeti (Subjects). Este redactor la revista literară Quorum şi la Zarez. Poezia lui a fost tradusă şi publicată în peste 15 limbi şi introdusă în antologii şi reviste din străinătate. În 2010, traduceri din poemele lui au fost publicate de către editori germani, sârbi şi catalani. Este toboşar într-o trupă post-punk numită Death Disco.


HISTORY

A forest fire, that’s when a forest burns.
from the southern sky heat falls onto the treetops:
parcels of light wrapped into leaves
gulp the trees like hens gulp dumb oats.
at that moment the trees are finished
but no one knows that yet. like a sow swallowing a fist.
the flame already rustling in the pocket of a shirt, in its
creases, and the day is definitely brighter.
now on the horizon, its spine, its hairs
there are two suns; the wider one sniffs through the dark.
it keeps nothing for itself, it goes nowhere.
uncompromising; it slows down only when smoke creeps
into the blind oats. all things will come to their senses;
everything around me will soon become sun,
the sun thinks as it connects the branches to the air.
down the tree trunk to the ground squirrels and snakes escape.
heat, not knowing its own name, descends into a looser
reality and the trunk pulses, crammed with the birds
into a common madness. now from the trunk a beast bursts out.
devours the bark and crests finally break the surface.
in its profound silence the trunk now crows.
it points to another day too keen on its passing.
then heat rushes lower. it cowers, soundless,
somewhere at the roots, a ceremony chased to its beginning,
to wise youth. a desire for itself overwhelms the fire.
it spreads through the tall plants like dawn on the darkened
sky, a greeting through a full and empty room.
it licks the leaves, licks the bark, licks the root, it licks
a bit of everything. gets closer to one and the other.
close to the short and the tall, it starts briefly
then goes on with its bare labour. everything shakes now:
between the air and the earth nothing stands anymore.
some animals have left, others remained where
they were. above them the whole forest shifts into something,
impalpable, thermal water that cleans and opens, a
filth that flees but doesn’t disappear, it closes ranks.
and everything’s somewhere, everything’s nowhere, and everything is illuminated.
a forest fire that’s when a forest burns. a fire
is when it burns.

 

ISTORIE

Incendiu forestier-i atunci când arde pădurea.
căldura se lasă în frunziş din cerul de sud:
înfăşurate în frunze epistolele luminii
înghit arborii precum găinile ovăzul prost.
în acel moment s-a terminat cu arborii
doar că încă nu se ştie. cum scroafa înghite pumnul.
flacăra deja foşneşte în buzunarul cămăşii, în
faldurile ei, iar ziua e desigur mai luminoasă.
la orizont, pe spinările lui, pe firele lui de păr,
sunt doi sori; cel larg adulmecă prin întunericul prezent.
nimic nu păstrează pentru sine, nu pleacă nicăieri.
fără de-mpăcare; se linişteşte de-abia când fumul se târăşte
în ovăzul orb şi rămâne acolo. totul se va deştepta;
totul în jurul meu curând va deveni soare,
gândeşte soarele în timp ce uneşte ramurile cu aerul dimprejur.
de-a lungul trunchiului la pământ fug veveriţele şi şerpii.
căldura, necunoscându-şi numele, coboară pe el în realitatea
moale şi acela palpită în el însuşi, se-mbulzeşte cu păsările
în aceeaşi nebunie. apoi din trunchi se năpusteşte animalul.
devorează coaja şi crestele în cele din urmă străpung suprafaţa.
acum în adânca lui tăcere trunchiul cucurigă.
călăuzeşte în încă o zi care ţine prea mult la trecerea sa.
după aceea căldura se repede mai jos. se ghemuieşte, neauzită,
undeva în rădăcini, ceremonie încolţită în începutul său,
în tinereţea înţeleaptă. incendiul se doreşte pe sine însuşi cu ardoare.
se întinde pe ierburile înalte precum zorile în cerul încă
întunecat, salut cu o cameră plină şi goală.
linge frunzele, linge coaja, linge rădăcina, toate
le linge puţin. şi va fi mai aproape de unul şi altul.
va fi mai aproape de jos şi înalt, începe scurt
iar apoi continuă cu toată această muncă. acum deja totul se cutremură:
între aer şi pământ nu mai e nimic.
unele animale au plecat, iar altele au rămas acolo
unde sunt. deasupra lor întreaga pădure se preface în ceva,
intangibil, apa în băile termale care curăţă şi zdrobeşte, o
necurăţenie tăcută care fuge dar nu dispare, îşi strânge rândurile.
şi totul e undeva şi totul e nicăieri, şi totul e luminat.
incendiul forestier-i atunci când arde pădurea. incendiu
e atunci când arde.