Bio

Mihnea Bâlici was born in Piatra Neamț, in 1998. He is the winner of the unpublished writers’ contest of the Zona nouă Festival 2016.

Mihnea Bâlici s-a născut în 1998 la Piatra Neamț. Este câștigătorul concursului de scriitori nedebutați al Festivalului Zona nouă 2016.

Poems

singurele lumini la 6 dimineața sunt cele din săvinești
strivesc orizontul la stânga noastră cum o iei spre roznov
dincolo de lunca bistriței cu turnurile gri de fabrici
furnale antice clădiri șubrede moaștele industriei
câteodată cred că acolo e fabricat răsăritul
prin tuburile alea cu epitelii cimentate de comuniști și italieni
din fumul ăla portocaliu ce acoperă ca un cumulonimbus cerul.

singurele lumini la 6 dimineața sunt cele din săvinești
e de la sine înțeles că la ora aia specia umană e cea mai vulnerabilă
și că ne doboară orice boare de vânt e când ne apucă greața că existăm
dumnezeule o să mă întreb de ce scriu poeme la plural poate-s doar eu
dar doare până-n os când le văd cum
eclipsează stelele.
iar atmosfera de film vechi
cred c-o să mă omoare într-o zi.

singurele lumini la 6 dimineața sunt cele din săvinești
și apele râului le reflectă și cerul nopții le reflectă
și ele se reflectă unele pe altele morala kantiană dezmembrată într-o dimineață
pregătiți steagurile și nevestele ce numesc eu libertate uite-o
m-am limpezit sunt viu la 6 dimineața mut și munții cu credința mea
credeam că n-o să vină ziua asta
când pot să strig și eu că nu exist.

singurele lumini

colegii din gimnaziu au devenit pentru mine doar noțiuni
de care mă agăț când mă gândesc la furnalele din uzine fumegând pe cer
apariția unui sentiment de apartenență la tot ce am încercat
să alung din mine

orașul nostru cu șase blocuri și o covrigărie
orașul nostru cu trandafiri plantați în sticle de borsec
cu palate de rromi nelocuite și stații de epurare
cu școala profesională cepeca unde totul este intim

era ziua când încă nu ne-am format organele de simț
și de noi atârnau doar stimulii era ziua când bunica încă locuia
aproape de biserica rusească învățasem pe de rost modul în care
bat clopotele învățasem că greața se consumă în cantități mici

/singura definiție pe care am fost în stare s-o dau vieții/

sunetul pe care îl face televizorul când închizi receiverul de la dolce
o zi înnorată și comodă ca o placă de vinil

/ce facem noi aici se numește stop motion/

ne-am urcat pe pasarela din roznov deasupra căii ferate și am inspirat praful
ne-am agățat de barele de metal și am început să ne gândim la lucrurile simple
câteodată ne uitam la nori
/când lumina cădea pe acoperișul gării/
liniștea lua locul câinilor care latră.

iar atunci ai văzut că nu mai are rost să fugi fiindcă fuga
este o altă modalitate de a grăbi asimilarea
sunt un burete într-o baltă cu frutti fresh și hormoni
frica este doar un termen pentru mine

siguranța e atunci când știi că nu mai vine niciun tren până la 7

din 2002 când roznov a început să fie considerat oraș
până la înmormântarea lui gheorghe mararu în 2010
/oameni îngrămădiți în curtea cimitirului bolborosind în stimuli/
nu s-a întâmplat nimic

mă gândesc la colegii mei din gimnaziu ca la niște persoane cu foarte mult bun-simț
ca atunci când alergai după mine pe terenul de sport din curtea școlii
și voiai să mă înjunghii cu o sticlă spartă de bere
bunul-simț de a mă gândi la maică-mea când o să mă vadă cu ciobul ăsta în ochi

/m-am săturat să îmi fie rușine de mine/

orașul nostru cu păcănele și biliard
cu străzi neasfaltate și chioșcuri de ziare
orașul în care se lasă ceața peste stadion
/în zilele înnorate și comode ca o piesă de miles davis/
noi o lipim de pereții plămânilor până când
știm ce vrem de la viață

au fost zilele în care am învățat să comunic cu oamenii
îmi mimam extroversiunea cu siguranța acrobatului care nu are habar de gravitație
pentru câteva ore îi păcăleam pe toți apoi mă întorceam acasă
mă opream pe podul de pe bistrița și mă uitam la furnalele din uzine

repet nevoia unei iluzii este doar necesitatea unei simone auxiliare
sentimentul de apartenență la tot ce am încercat să alung din mine
este cea mai dulce iluzie pe care am scornit-o noi doi

/frica este doar un termen pentru mine/

parcul este mereu gol fiindcă aici rămân doar ciorile
transmițând din generație în generație
memoria unei satisfacții care refuză să apară:

nu spune nimic

the only lights left at 6 in the morning are the ones from săvinești
that occasionally squash the horizon from our left when you leave for roznov
beyond bistrița meadow with the grey factory towers
antique furnaces wobbly buildings relics of the industry
sometimes I think that’s where the sunset is made
through those tubes full of epithelia cemented by the communists and the Italians
from that orange smoke covering the sky like a cumulonimbus.

the only lights left at 6 in the morning are the ones from săvinești
it goes without saying that at that time the human species is the most vulnerable
and any breath of wind could take us down it’s when we get nauseous because we exist
dear god I’ll ask myself why am I writing poems for two maybe it’s just me
but it hurts me the most when I see them
overshadowing the stars.
and the old movie atmosphere
I think it’ll kill me someday.
the only lights left at 6 in the morning are the ones from săvinești
and the river waters are reflecting them and the sky is reflecting them
and they reflect one another the Kantian ethics dismembered in one morning
prepare the flags and the wives what I call liberty look at it
I’ve cleared my mind I’m alive at 6 o’clock in the morning I can move mountains with my faith
I thought this day would never come
when can I yell to everyone that I exist

the only lights

my middle school classmates have become simple notions
to which I cling when I think of the plants’ furnaces fuming in the sky
the appearance of a feeling of belonging to everything I tried
to cast out of me

our city with six blocks and one pretzel store
our city with roses planted in borsec bottles
with palaces for the rrom people which are empty and purification stations
with the professional school cepeca where everything is intimate

it was the day when we still hadn’t formed out sense organs
and on us dangled only the stimuli it was the day when grandma still lived
close to the russian church I had learnd by heart the way
the bells ring I had learned that the feeling of nausea is consumed in small amounts

/the only definition I’ve been able to give to life/

the sound the TV makes when you turn off the dolce receiver
a clouded and comfortable day like a vinyl plaque

/what we do here is called stop motion/

we got up the footbridge in roznov above the railroad and we inhaled the dust
we hung on the metal bars and we started to think about simple things
sometimes we would look at the clouds
/when the light fell on the station’s roof/
the silence replaced the dogs which barked.

and then you saw it is of no use to run because running
is another way of hurrying the assimilation
I’m a sponge in a frutti fresh and hormones bog
fear is but a term to me

safety is when you know there is no train coming till 7

since 2002, when roznov started to be considered a city
till gheorghe mararu’s funeral in 2010
/crowded people in the cemetery’s courtyard babbling in stimuli/
nothing happened

I think of my middle school classmates as I think of people with a lot of common sense
like then when you were running behind me on the sports field in the school courtyard
and you wanted to stab me with a broken beer bottle
the common sense of thinking of my mother when she sees me with this glass chip in my eye

/I’m tired of being ashamed of myself/

our city with slot machines and pool
with unpaved streets and newspaper pavilions
the city in which the fog covers the stadium
/in the cloudy and comfortable like a miles davis song/
we stick it to the lungs’ surface till
we know what we want from life

there were the days when I learned to communicate with people
I mimed my extraversion with the confidence of an acrobat who has no idea about gravity
for a few hours, I fooled everyone then I would go back home
I would stop on the bridge over bistrița and look at the furnaces of the plants

I repeat the necessity of an illusion is but the necessity of an auxiliary simona
the feeling of belonging to everything I have tried to cast out of me
is the sweetest illusion the two of us have invented

/fear is but a term to me/

the park is always empty because only crows remain here
carrying from generation to generation
the memory of a satisfaction which refuses to show up;

don’t say a thing

Translations by Sînziana Șipoș & Raluca Rîmbu