Bio

Ștefan Baghiu (b. 1992, in Piatra Neamț) writes weekly literary reviews for Cultura magazine and has collaborations with Steaua and Familia magazines. He was editor of the student magazine Echinox. He made his literary debut with Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), for which he received the National Award of Poetry “Mihai Eminescu” Opera Prima 2013, “The 2013’s Best Young Poet”, at the Young Writers’ Gala, the fourth edition, 2014 and The Award of Observator cultural magazine, 2014 edition, “Debut” section.

Ștefan Baghiu s-a nascut pe 25 decembrie 1992, în Piatra Neamț. Scrie cronică literară săptămânal pentru revista Cultura și colaborează cu revistele Steaua și Familia. A fost redactor al revistei studențești Echinox. A debutat cu Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), pentru care a primit Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima 2013, Premiul „Tinarul poet al anului 2013”, in cadrul Galei Tinerilor Scriitori, editia a IV-a, 2014 și Premiul revistei Observator cultural, editia 2014, sectiunea „Debut”.

Poems

Trăiesc, se poate spune, între lucruri mărunte făcute stângaci,
trăiesc între lucrurile mele mărunte,

nu în cărţi şi nu cu muzică,
câteodată chiar în tristeţe şi în plictiseală,
într-o lume în care ritmurile drone invadează cu terasele pline.

Nu mai ştiu cine spunea şi-avea dreptate oarecum,
că viaţa-i spectaculoasă orice-ar fi,

mai ales de când am văzut bucata
lui Lioret, care a făcut valuri
cu proiectul lui despre suferinţă.

Nu în apropierea nopţilor de pastile, am inima slabă
şi drogurile sunt periculoase pentru cei ca mine,

nu în apropierea fericirii,
poate odată doar un fel în care apetitul
şi-a spus cuvântul între prieteni vechi şi adolescente naive,

dragostea care s-a şters a doua zi,
când îşi culegea hainele şi încă nu găsea cum să plece,

dragoste copleşită de vârsta
şi de lipsa ei de eleganţă.

Dragostea ca în filme,
cu reguli de mişcare stricte şi cadre largi,

care ar prinde şi petrecerea din restul casei, ar intra
şi petrecerea euforică şi tandră,

cu dansuri corp la corp, ar intra în regie
feţele seduse şi îmbrăţişările, laolaltă cu scenele dure.

Mi-aş putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta,
seara, pe malul canalului luminat de terase,
şi m-ar cuprinde nostalgia,

momentul ideal pentru o scurtă revenire la realitate,
un bun moment să gândeşti la viaţa scurtă şi cuprinzătoare,

„să nu te temi să-ţi aduci aminte”, să nu te temi, Adi,
să-ţi aminteşti ce ai făcut, cum îţi revine în minte deseori

şi spui că face parte din interminabilul scenariu,
regizat de undeva de deasupra staţiunii
şi calculat la montaj.

Vei trece prin momente de remuşcare,
pentru că altfel
nu ai cum să afli ce mare mister ascunde viaţa ta.
Un mister dincolo de singurătate – care
e o formă de autocunoaştere atât de bună – dincolo
de întâlniri sporadice
şi dragostea grăbită sub sălciile liceului,
dincolo de prietenia nesigură a colegilor de grupă.

Viaţa ta ca o panoramă deasupra Clujului,
de unde vezi sediul de sticlă al băncii

şi râul pe care îl privim de multe ori,
un cadru ideal pentru planuri de viitor şi şanse ratate,

un moment bun să îngâni o bucată scurtă din First light,
care îţi varsă durerea peste tot prin corp – lasă! –
clătinatul uşor al râului şi amintirile tale
vor fi un scurt moment de delir.

Aş fi vrut să rămân acolo multă vreme,
să-mi deschid simţurile şi păream extatic şi penibil.

Este o legătură între inimă şi creier
şi nu ştiu ce am intoxicat mai tare astă seară.
Este ceva în limfă, în corpul ăsta plăpând
dar puternic în restul zilei,

„ce vrei de fapt?” a întrebat apoi şi,
dezbrăcându-se de bluză la fereastră,
unde lumina a arătat-o în sfârşit atât de epuizată,
unde faţa ei era supraexpusă şi banală, acolo am văzut-o,
şi m-am gândit că viaţa asta nefericită
mai e şi lungă uneori, mult prea lungă pentru noi.
Pentru că noi nu ne-am iubit decât la nevoie,
sub ritmuri dub agresive,
pentru că nu ne-am minţit niciodată
şi ar fi fost nevoie uneori de asta. Îţi amintesc,
unora le ia o viaţă să înţeleagă că dragostea adevărată
e o înţelegere că atunci când suntem singuri
ne putem gândi unul la celălalt şi
ne vom linişti.

Am, totuşi, o ultimă întrebare,
ceva din chimie
care ar putea să rezolve, cum
toată fericirea asta
a venit odată şi apoi a rămas acolo
şi nu mi-o mai amintesc.

ce-i al ei e al ei: vârsta şi dansul ăsta.
ziua, fără muzică, ea va fi în transă.
îi spune: „la corp parcă ai avea 15 ani”,
şi o curăţă cu şerveţele sub sâni.
ce-i al ei e al ei, împrăştiat în minte odată cu memoria afectivă
gemând în semi-obscuritatea dimineţii,
gâfâind epuizată deasupra băiatului: ziua,
mişcarea ei repetitivă
i-ar schimba faţa, articulată. memoria e filmică
şi o excită profund. îi vine să se frece de el îmbrăcată,
ca într-un film pe care, văzându-l, l-a numit european,
şi l-a comparat dimineaţa
cu imaginile din faţa blocului. acolo,
între staţia de tramvai şi magazine,
imaginea mea aşteptând. nu o imagine puternică,
cum se găsesc în realitate, nu are chimia realităţii.
se derulează în interţie.
secvenţe uitate şi adunate,
asta este memoria acum: risipită şi ceţoasă,
ceaţă groasă prin care înaintezi greu dimineaţa în Bucureşti,
şi nu apare nimic, şi toate blocurile sunt la fel,
un decor întins şi hipnotizant: dărăpănat.
zilelor, cu precizia lor:
oraşul bogat care-şi afişează terasele,
sărac în cartiere. în Unirii,
ce povestesc ei sunt fragmente din vieţile lor,
separate în cadre – imagine pe care o văd suprapusă
peste un decor straniu, un fel de poză verticală
în care norii ocupă jumătate de ecran,
şi eu, povestind transpirat.
dar apoi merge spre casă,
apoi, în liniştea de la 2 noaptea,
un plâns uşor o năpădeşte. ce-i al ei e al ei,
mişcându-se transpirată deasupra băiatului,
atingându-i braţele încordate şi închizând ochii, repetând aceeaşi mişcare,
mecanică stranie şi fluidă:
imaginile astea nu au nimic
din chimia realităţii.
între lacuri, în decapotabilă,
copacii dispăreau în privirea periferică,
mall-ul se îndepărta
şi arhitectura lui, în panoramă.
trăiesc în grupuri
şi se întâlnesc spontan.
ce pot spune despre privirile lor?
pentru că au ceva în comun, un fel în care
niciunul nu-l înţelege pe celălalt dar îl priveşte cu îngăduinţă,
un fel în care nu se cunosc dar se fut.
coborând aleea campusului am rămas
în faţa vitrinelor înalte ale clubului,
iar dansul lor imita realitatea.
băiatul o atingea şi ea îi lingea urechea,
îi înconjura gâtul gros şi îl zgâria puţin cu unghiile,
îi băga mâna pe sub tricou,
iar faţa mea se suprapunea în reflexia sticlei
peste dansul lor.
între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor:
şi ea a fost în alte oraşe,
iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o.
graniţă fină între epuizare şi melancolie
şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent:
seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică
e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă.
mişcările ei derulându-se în linişte,
cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine
şi luminile lor care rămân în urmă – undele mişcării ei în aer.

momentul ăsta are câteva secvenţe
care aparţin prezentului: privirea mea
reflectată de vitrine.

Poţi să te mişti în voie pe străzi,
forţând retragerea în zilele caniculare,
parte din atmosfera asta îmbolnăvitoare,
cu zâmbet prostesc şi ţigări stinse de ziduri.
În oraş e concert şi stau oamenii rânduri –
atmosfera asta întâmplătoare,
când cântă Andreea Bănică.
Marea evoluţie se vede doar după căderea nopţii,
coborând scările în spirală
până în fundul Boiler-ului.
Urlau europenele sub motorul de 200 de cai,
pentru amintirea unei alte seri călduroase
cu muzică şi înghesuială şi transpiraţie rece pe terase,
cu muzică şi înghesuială şi briză de sare,
cu muzică şi înghesuială şi ochi injectaţi,
săriturile de pe dig,
amintirile aceleiaşi seri de căldură
cu muzică tare şi înghesuială şi ură,
cu muzică tare şi înghesuială şi vânt uscat,
cu muzică tare şi înghesuială şi oboseală,
multe alte seri de tortură,
cu muzică proastă şi dans brownian,
cu muzică proastă şi dinţi încleştaţi,
cu muzică proastă şi înghesuială şi ură, de fapt.
Văd spectacolul imens pe care îl pregătisem,
unde mi-am ratat intrarea.
Acum, când am ajuns atât de târziu,
în apropierea unui altfel de sfârşit,
în muzică de cameră şi body-language,
nu mai pot face nimic altceva
decât să mă prefac, zâmbind,
că oraşul ăsta văzut de sus mă linişteşte
şi mă ajută să mă calmez. Marota depresiei,
livezi trecând indescifrabil pe lângă geamul maşinii,
plimbări în derivă,
unde ne-am arătat sexul şi am râs,
unde stă centrala părăsită.
În astfel de zile mă retrag,
obosit după atâtea întâmplări străine
şi după ce am avut grijă
să fie totul la locul potrivit.
În astfel de zile mă retrag,
forţat de nevoile mele chimice,
de criza spirituală pe care o prefacem cu toţii,
gândindu-ne de fapt la viitor.
În astfel de zile mă retrag,
şi par atât de hotărât şi de sigur,
atât de singur şi nehotărât,
atât de nemaivăzut şi interesant,
încât sigur
va fi un spectacol pe cinste.

Am ascultat pădurea electro,
rave la minus 20 de grade în ultimul sac de dormit.
Insomnii pentru cei norocoşi,
extasy pentru cei cu sistemul limfatic
ciuruit de adrenalină,
miopie axială,
keratectomie fotorefractivă
şi hipnoză pentru idioţii electro,
care au pornit maşinăria porno
la Lăceni.
Acolo s-a prizat de se-nfiorau
studenţii Erasmus slăbănogi,
care au găurit urechile iubitei,
doar aşa încăpea acolo
flash-ul de lemn, conic,
care au bătut tatuaje
pe gâtul iubitei,
„this is it!” –
gaura în urechea iubitei,
flash-ul porno al iubirii între adolescenţi,
sânii tari acoperiţi cu flori japoneze
alb-negru, acolo scrie Gabi.
Marea evoluţie se vede doar după căderea nopţii
în halele părăsite, în pădurile electrice.
Acidul va pune stăpânire pe platane,
vor compune ultima muzică
pe care se mai poate dansa,
iar eu voi rămâne sedat până dimineaţa în clubul Goa –
un pahar de vodcă vibrează mereu pe boxe.

Ne-nghesuiam câte optzeci în camera cu ură,
ritmuri de tobe şi ecouri nocturne
m-au lăsat gâfâind greoi, bolnăvicios şi atât de obosit.
Priveşte-mă acum, departe, în cârje,
testând un nou tic nervos pe care să-l adopt
şi seara, când totul se-arată cum e,
mă pot atârna de cele mai la modă temeri:
că timpul pe care l-am pierdut
(chiar dacă spun mereu, tuşind,
că nu regret nimic din ce-am făcut)
nici măcar nu a fost al meu.

Abia atunci totul revine la normal,
când trec prin faţa ochilor mei
străpunşi de neoane şi leduri din panouri publicitare
tot felul de anunţuri întâmplătoare,
care mă calmează,
„da, asta e lumea cu care m-am obişnuit”.

I live, you could say, among clumsily crafted tiny things,
I live among my tiny things

not in books and not with music,
sometimes even in sadness and in boredom,
inside a world in which the drone rhythms invade with full terraces

I cannot recall who used to say and was somewhat right,
that life is spectacular no matter what,

especially since I have seen Lioret’s piece,
who caused uproar
with his project on suffering.

Not close to the nights full of pills, I have a weak heart
and drugs are dangerous for people like me,

not close to happiness,
maybe once just a way in which the appetite
made its point to old friends and naive teenage girls,

the love that vanished the second day,
when she picked up her clothes and found no way to leave,

love overwhelmed by her age
and by her lack of elegance.

Love like in the movies,
with strict rules of movement and wide film frames,

that would also get the party from the rest of the house, the
euphoric and tender party would also get in,

with body to body dancing, it would get into the production
seduced faces and embraces, together with the rough scenes.

I could remember all of these while riding the bike,
in the evening, on the bank of the channel, lit up by terraces,
and I’d get nostalgic,

the ideal moment for a short reality check,
a good moment to think about the short and intricate life,

“do not be afraid to remember”, do not be afraid, Adi,
to remember what you’ve done, how it often comes back to your mind

and you say it’s a part of the endless script,
directed from somewhere above the resort
and calculated during the montage.

You’ll go through moments of remorse,
because otherwise
you have no way of finding out the great mystery hidden behind your life.
A mystery beyond loneliness – which
is such a good way of knowing yourself – beyond
seldom encounters
and love all rushed up under high school willows,
beyond the uncertain friendship of your classmates.

Your life is like a panorama above Cluj,
from where you can see the glass headquarters of the bank

and the river that we look at many times,
an ideal scenery for future plans and missed chances,

a good moment for murmuring a short piece of ‘First light’,
which pours pain throughout your body – let go! –
the gentle rocking of the river and your memories
will be a short moment of frenzy.

I wish I could have stayed there a long time,
to unlock my senses and I seemed ecstatic and lame.

There is a connection between the heart and the brain
and I do not know which one I poisoned the most last night.
There’s something in the lymph, in this frail body
but strong during the rest of the day.

“what do you actually want?” she asked then and,
taking off her blouse in front of the window
where the light finally revealed her so exhausted,
where her face was overexposed and common, there I saw her,
and I thought that this unhappy life
is also long sometimes, way too long for us.
Because we have only loved each other in need,
on aggressive dub rhythms,
because we have never lied to each other
and this may have been needed sometimes. I remind you,
some need a lifetime to understand that true love
is understanding that when we are alone
we can think of one another and
we’d be content.

I, however, have one last question,
something of chemistry
that could figure out how
all this happiness
came once and then it stayed there
and I cannot recall it anymore.

what’s hers is hers: her age and this dance
at daytime, with no music, she’d be in a trance
he tells her: “your body looks 15”
and he wipes her clean with napkins under her breasts
what’s hers is hers, scattered through her mind together with the affective memory
moaning in the semi-obscurity of the morning
panting exhausted on top of the guy: at daytime,
her repetitive movement
would change her face, articulated. the memory is film like
and it deeply turns her on. she would rub against him fully-clothed,
like in movie she called European, after watching it,
and she compared it in the morning
to the images from outside her building. there,
between the tram station and the shops,
the image of me waiting. not a strong image,
like the ones found in reality, it lacks the chemistry of reality.
it runs with inertia.
forgotten and now gathered glimpses,
that’s her current memory: dissipated and foggy,
thick fog through which you can barely move forward in the morning in Bucharest,
and nothing shows up, and all the buildings are the same,
a wide and hypnotic scenery: dilapidated.
to the days and their accuracy:
the rich city displays its terraces,
as its neighborhoods are poor. In Unirii,
what they talk about are fragments of their own lives,
divided into frames – an image they see overlaid
on a strange scenery, some kind of a vertical photo
in which the clouds take up half the display,
and me, all sweaty, talking.
but then she goes home,
then, in the 2AM silence,
a soft cry takes over her. what’s hers is hers,
moving herself sweaty on top of the boy,
touching his tense arms and closing her eyes, repeating the same mechanical, strange and
fluid movement:
these images have nothing
of the chemistry of reality
between lakes, in the convertible,
the trees were disappearing into the peripheral sight,
the mall was fading away,
and its architecture in the panorama.
they live in groups
and they meet spontaneously.
what can I say about their gazes?
because they have something in common, a way in which
no one understands each other, but they look kindly at one another,
a way in which they do not know each other but they are shagging.
going down on the campus alley I remained
in front of the large displays of the club,
and their dance mimicked reality.
the boy was touching her and she licked his ear,
she grabbed his neck and grazed him with her nails,
he slipped his hand under her shirt,
and my face was overlaying on their dance,
in the reflexion of the glass
between the shutters the bizarre movement of the people could be seen:
she had also been to other cities,
and in Prague, the dawn on the roof had shaken her up.
a fine line between exhaustion and melancholy
and they’re both hard to gain. ad lib permanent:
evening over the city and all I can say about the electric valley
is that I often imagine myself above it. at daytime, with no music, she’d be in trance,
her movements taking their course quietly,
with the intensity of the cars that pass me by
and their lights that are left behind – the waves of her motion in the air.

this moment has a few glimpses
that belong to the present: my gaze
reflected by the displays’ glass.

You can freely move on the streets,
forcing the withdrawal during dog-days,
part of this sickening atmosphere,
with a silly smile and cigarettes put off on the walls.
There’s a gig in the city and people wait in lines –
this random atmosphere,
when Andreea Bănică is playing.
The great evolution can only be seen after nightfall,
going down the spiral stairs
to the bottom of the Boiler.
The Europeans were screaming under the 200 horse power engine
for the memory of another warm evening
with music and crowding and cold sweat on terraces
with music and crowding and salty breeze
with music and crowding and bloodshot eyes,
the diving off the pier,
the memories of the same warm evening
with loud music and crowding and hate,
with loud music and crowding and dry wind,
with loud music and crowding and exhaustion,
a lot of other evenings of torture,
with bad music and Brownian dancing,
with bad music and clenched teeth,
with bad music and crowding and hate, actually.
I watch the huge show I had prepared,
where I missed my entry.
Now, when I´ve arrived so late,
towards such an ending,
into chamber music and body-language,
I can’t do anything else anymore
but pretending, smiling,
‘cause this city seen from above comforts me
and helps me calm down. The fixation of the depression,
orchards indecipherably passing by the car window,
deviant walks,
where we showed our genitals and laughed,
where the abandoned power plant is.
In this kind of days I withdraw,
tired after so many remote events
and after I took care that everything
was in its right place.
In this kind of days I withdraw,
forced by my chemical needs,
by the spiritual crisis we all fake,
thinking in fact about the future.
In this kind of days I withdraw,
and I seem so determined and confident,
so lonely and in indecisive,
so incredible and interesting,
that this
will surely be an amazing show.

I listened to the electro forest,
rave at minus 20 degrees in the last sleeping bag.
Insomnias for the lucky ones,
ecstasy for the ones with their lymphatic system
screwed up by adrenaline,
axial myopia,
photorefractive keratectomy
and hypnosis for the electro idiots,
who started the porno machine
at Lăceni.
There they snorted till the skinny Erasmus students
who pierced my girlfriend’s ears
got the chills,
just by doing this
the conical wooden flash could fit there,
who tattooed
my girlfriend’s neck,
“this is it!”-
the hole in my girlfriend’s ear,
the porno flash of teenage love,
the perky breasts covered by Japanese flowers
black and white, Gabi is written there.
The great evolution can only be seen after nightfall
in the deserted assembly rooms, in the electric forests.
The acid will to rule the platters,
they’ll compose the final music
people can still dance to,
and I will remain sedated till the morning in the Goa club –
a glass of vodka is always vibrating on the speakers.

We try and squeeze eighty people in the room filled with hatred
rhythms of drums and nocturnal echoes
left me panting heavily, sickly and so tired.
Look at me now, far away, on crutches,
testing a new nervous twitch to take on
and in the evening, when everything reveals itself the way it really is,
I can hang on the most fashionable fears:
‘cause the time I’ve lost
(even if I always say, coughing,
that I do not regret anything I’ve done)
wasn’t even mine.

Only then everything goes back to normal,
when all kinds of random advertisements,
that calm me down,
pass in front of my eyes,
pierced by neon lights and LEDs from billboards,
“yes, this is the world I have gotten used to”.

Translations by Monica Moraru